Monolog

    Şi mă întorc în timp,în timpul acela când tot ce faceam era să râd şi să alerg...înainte ca viata să îmi arate cum e ea de fapt,înainte de toate certurile,înainte de lacrimi,înainte de toată suferinta,înainte să ştiu ce înseamnă să urăşti...înainte să stiu cum e să minţi,să plângi sau să îti fie dor...

Inainte...

    Şi acum încerc să-mi potolesc mintea sadică, dar ochii tăi plini de ură si vorbele tale tăioase continuă să mă  hranească.Deşi par calmă,în mintea mea deja te-am omorât de 5 ori, iar la fiecare cuvânt de-al tău ce nu-şi are locul în discuţie, mintea mea scoate câte o înjurătură...

    Şi pentru moment aş vrea să te atac,să vezi şi tu cum e să fi rănit,să vezi acea parte din mine,bine ascunsă şi bine păzită...

Dar nu...

    Întotdeauna trebuie să intervină ea,cealaltă parte din mine....care nu te-ar răni niciodată,orice s-ar întâmpla.Ea e singura care nu ma lasă să scap,să ies....să fiu libera,să fiu aşa cum vreau eu să fiu, ca tine ,plină de ură şi de regrete,să nu-mi pese...Odinioară,spuneai ca ţii la mine,că doar eu te înţeleg.

Ce s-a întâmplat ?

   M-ai hrănit cu vorbe-n vânt şi eu ca proasta te-am crezut,am crezut în tine.

Şi acum ce faci?

   Continui să mă ataci cu vorbe,continui să mă răneşti,încă nu realizezi că această conversaţie s-a încheiat de mult,încă nu realizezi că acum,în ochii mei eşti un nimeni.Da! Cum eu nu exist pentru tine,nici tu nu exişti pentru mine.Te ridici ţi pleci,razand batjocoritor...

O să-ţi pară tie rău...